Home > PentruStudenti > Interviu > Povestea unui Presedinte
Sebastian Teodorescu

“Great men are not born great, they grow great . . .” ( Mario Puzo) sau “O poveste despre muncă, ambiție și sacrificii.”

Am fost rugat să descriu experiența mea în ASMI. Sincer, așteptam ca momentul ăsta să vină mult mai greu pentru că mai am cel puțin șase luni de petrecut în familia asta frumoasă din care fac parte de exact doi ani, zece luni și zece zile. Pare mult, dar îmi amintesc perfect ziua când am mers la interviu. Era noiembrie si era innorat afară. Aveam interviul programat la ora patru, într-o zi de miercuri în care aveam ore de dimineața, ziua culminând cu orele de sport puse să dureze până la patru, parcă special ca să trebuiască să schimb, pe fugă, tricoul transpirat cu camașă și sacou și să ajung într-un suflet înapoi la facultate. Aici aveam să gasesc într-o săliță mică de la demisol, care servea drept sediu acestor necunoscuți puțini dubioși care reprezentau pentru mine, atunci, ASMI-ul, o fată și ea la fel de mică ca și sala. O chema Oana și pentru următoare jumătate de oră urma să-mi fie intervievator. Dar nu aveam cum să știu pe atunci că, tot ea, pentru următorii ani avea să-mi fie mentor și nici că aveam să urmez, fără să-mi dau seama, drumul prin jungla voluntariatului pe care ea urma să-l bătătorească.

 

Primul an de facultate, un timid care se adaptează greu, care ține lumea la distanță, care nu întelege de ce e acolo și care vine rar la proiectele asociației și asta doar pentru că îi plăcea lui, cel puțin în teorie, noțiunea de voluntariat, membru al departamentului de Resurse Umane, dar nu se implică în proiectul cel mai important al acestui depatament, teambuilding-ul, așa eram pe atunci. Dacă ar fi existat, pe atunci, statutul de membru, aș fi fost, în aprilie, clar inactiv.

 

Vara lui 2014 mă găsește singur, înapoi în orașul meu de baștină. Iar aici… aici începe adevărata poveste. Am văzut pe facebook că ASMI-ul desfășoară un proiect de vară, o tabără, la care puteam să fiu și din postura de participant. S.T.A.R.T. Nu proiectul în sine m-a impresionat pe mine atunci, nu ideea de la care s-a pornit, nu cat de profesioniști au fost organizatorii ci energia lor. Am văzut cum o mână de oameni de vârstă cu mine, au reușit ei singuri să ne strângă pe toți, să ne caze la Brașov, să ne dea tot ce avem nevoie și să facem într-un cadru serios, profesional chiar, activități care, pe mine m-au dezvoltat enorm. Și voluntarii ăștia care organizau și care mă făceau și pe mine, deși participant, să car mese și scaune cu ei, erau ”conduși” de unul, Rareș Cîrligeanu, care era pe atunci vicepreședintele matematică, dar care era și el tot un boboc ca și mie, care, probabil, fiind la primul său proiect manageriat, era speriat și iși dădea sfuletul ca să iasă totul bine. Nu e de mirare că peste un an avea să fie președinte. Dar asta, e altă poveste.

 

După S.T.A.R.T m-am întors acasă cu nerăbdare să înceapă facultatea. După momentul ăla m-am implicat în toate proiectele ASMI. Am intervievat aproape nouăzeci de oameni în procesul de recrutări, am fost la imSMART, la petreceti, la bal, la traininguri, la Artă’n Dar, în teambuilding, peste tot. Primul meu proiect manageriat a fost Târgul Educației, al doilea imSMART, am primit titlul de ”Voluntarul Anului” și am candiat și obținut funcția de Secretar General. Mai știți când ziceam, mai sus, că urmam drumul deja bătătorit de altcineva? Oana, făcuse la fel. ”Voluntarul Anului” cu un an în urmă, ea a fost SG-ul de la care am preluat funcția, fostul manager al TEdu și imSMART. Mereu când întampinam un obstacol ea mă lua de mână și mă trecea peste și a făcut așa până am învățat să cad și să mă ridic singur. Așa că îți mulțumesc iar, Oana, că m-ai învățat cum să cad și îți mulțumesc și că erai acolo când mă ridicam și mă ștergeai de noroi. Am învățat multe în ASMI, de la cum să vorbesc în public minute bune în șir, până la cum să organizez un proiect național. De la cum să învăț până la cum să îi învăț pe ceilalți. Am învățat să reprezint studenții, să strâng fonduri, să închei parteneriate. Toate cele prin care am trecut s-au completat și m-au completat și am ajuns deplin. Acum sunt președinte și, sincer vă spun, ca deabia acum pot să spun chestia asta cu voce tare, cu mândrie, pentru că acum pot să o și justific.

 

Generațiile s-au schimbat, au venit oameni noi, s-au cernut cei care nu se potriveau și am rămas mai puțin de o sută. Acum știu cum îi cheamă pe fiecare în parte. Am vorbit cu fiecare, știu cum se poziționează ei în raport cu asociația. Acum simt ASMI-ul și văd totul clar și în ansamblu. Nu toți, dar suntem câțiva care simțim la fel pentru asociația asta. Suntem unii care am transpirat, am cazut frânți de oboseală atât fiziă cât și spirituală și psihică, am plâns, am râs, am tremurat, am țipat, am sacrificat parți din noi și toate pentru binele ei, binele asociației. Așa am fost învățati, să rupem din noi și să dăm la alții, să luptăm până la epuizare pentru un bine comun, mai presus de noi. Le mulțumesc alumnilor ASMI că ne-au transmis aceste valori. Astea sunt lucrurile care ne fac pe noi, ASMI, cei care suntem azi și cea mai implicată și seriosă asociație de studenți pe care o s-o vadă Bucureștiul ăsta.

 

Da! Știu că este testimonialul meu și că, cel mai probabil m-am depărtat de la scop, dar mai trebuie să mulțumesc cuiva. Persoana care a fost alături de mine în toată ascensiunea mea de la voluntar la președinte, persoana care m-a ajutat să îmi dau seama cine sunt, care m-a ajutat să înteleg responsabilitatea și care, a muncit cot la cot cu mine pentru a forma familia care este azi ASMI-ul. Domnul a fost bun cu mine și mi-a scos-o în cale. Asociația ne-a unit iar noi ne-am regăsit unul în celălalt și-am început să ne iubim. Mereu am zis ca voluntarii se înteleg mai bine intre ei. Astfel, am dus împreuna proiectele acasă și ne-am strofocat zi și noapte, amândoi, ca să iasă cel puțin perfect. Ne-am aniversat ziua la proiecte sau ședinte iar weekendurile le-am petrecut la traininguri sau workshopuri. Astfel ASMI mi-a arătat și ce înseamnă dragostea. Zicea bine cine zicea că voluntariatul nu este altceva decât o simulare a vieții adulte. Mai sunt multe de zis, dar mai păstrez povești că poate cei care or să rămână după mine or să mă cheme, cum și noi ne chemam bătrânii, prin teambuildinguri, și să am ce să le mai zic.

 

P.S: ASMI-ul e, categoric, cea mai frumoasă parte a studenției mele!

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*